Despre a merge pe o cale, și greutățile ei (II)

Tags

,

După cum spuneam în articolul precedent, mai sunt multe de spus pe tema drumului fiecăruia, sau al omenirii în genere. În cele ce urmează, mi se pare important să spunem câteva lucruri despre ucenicia spirituală în tovărășie, sau unii dimpreună cu ceilalți.

Hristos a spus undeva că noii ucenici ar trebuie să se învețe pe ei-înșiși, și pe ceilalți în același timp. Din punctul de vedere al vechii îndrumări – exemplificată prin calea duhovniciei, sau a Bisericilor – această afirmație ar părea oarecum forțată, sau chiar neadevărată. Cum am putea să îi învățăm pe ceilalți, când și noi ne aflăm abia pe drum, și nu știm totul?

Și totuși, se poate și așa, într-o anumită măsură. Aceasta ar fi învățarea prin complementaritate – adică, atunci când mai mulți ucenici se află pe o cale în tovărășie, ei se pot îndruma unii pe alții în privința însușirilor pe care fiecare le stăpânește mai bine. Fiecare are unele însușiri mai dezvoltate, și altele mai puțin, și fiecare poate învăța de la celălalt ceea ce îi lipsește mai mult. Oarecum în felul în care piesele lipsă de pe marginile a două puzzle-uri învecinate s-ar completa prin reciprocitate. Deși, nu prin lăsarea unor goluri acolo de unde ar pleca, ci mai mult printr-o umplere prin asemănare.

Lucrul e simplu de înțeles în cazul unor ucenici mai avansați, față de unii începători, și chiar în cazul celor aflați într-o relativă egalitate. Egalitatea absolută nu există, ci doar asemănare în unele privințe și deosebiri în altele, care să dea o medie oarecum apropiată. Dar dincolo de medie, învățarea prin complementaritate dă rezultate.

Și totuși, învățarea aceasta are și ea limitele ei. Să presupunem că mai mulți ucenici ar învăța prin complementaritate unii de la ceilalți cam tot ce s-ar putea, dar de la o vreme, nu ar mai avea ce să învețe, și ar stagna, în lipsa unui adevărat învățător adult. În vechea îndrumare, acest adult era duhovnicul, sau starețul. Și el desigur, învăța de la Hristos, care prin har îi reînnoia mereu înțelepciunea.

Și totuși, nici ucenicii nu erau lipsiți de acest har, pe măsura meritelor lor și a înțelepciunii Lui. Însă învățătorul lor era, în mod firesc, mai plin de har și de înțelepciune decât ei.

În calea nouă a simțirii inimii, acest învățător adult poate să nu apară de la început, și atunci, ucenicii ar trebuie să învețe prin complementaritate o perioadă. Apoi, ce ar mai face? Învățătorul lor ar fi însuși Hristos, deci ar trebui să Îl întrebe chiar pe El-însuși. Dar, cum ar face aceasta? Desigur, în liniște și singurătate, și prin rugăciune, așteptând răspunsul Lui. El trimite har, care permite o nouă acumulare de însușiri și înțelegeri – sau poate, dezvoltarea însușirilor vechi. Sau, desfășurând fiecare în parte orice alte activități specifice naturii și formării lor, prin care El îi poate învăța, dincolo de ceea ce au învățat în tovărășie. În tovărășie, ei au trebuit în mod firesc să se adapteze, să încerce să se conformeze puțin naturii celorlalți, pentru a ajunge la o adevărată înțelegere. Dar de la un timp, această continuă adaptare ajunge să obosească, și perioada de liniște și singurătate se impune, pentru o reîmprospătare. Fiecare simte nevoia să se odihnească un timp în propria sa natură.

După această perioadă de liniște și acumulări, ar putea urma o nouă perioadă de tovărășie, în care complementaritatea s-ar desfășura cu bune roade, pe baza cunoașterii și înțelegerii noi aduse de creșterea fiecăruia.

Și aceste alternanțe liniște-tovărășie s-ar putea desfășura oricât timp s-ar simți nevoia.

Dar totuși, nu ar fi nevoie și de un adevărat învățător? s-ar putea pune întrebarea. Nu ar putea exista oare situații care să depășească abilitățile unor ucenici – oricât de avansați ar fi ei? Răspunsul este evident, sau aproape. Desigur că ar fi nevoie, doar că e foarte probabil ca, pe această cale, acest învățător să se formeze el-însuși pe parcurs.  Adică, un ucenic să ajungă treptat la abilitatea unui adevărat învățător – atunci când ar fi și în planul Lui, desigur. Iar până atunci, rugăciunea în comun ar putea fi o rezolvare. Sau, apelarea unui învățător cu putere din alt sistem (un preot, de exemplu).

Această cale a simțirii, în care fiecare se învață pe sine și pe ceilalți în același timp, nu ar apărea atît de nepotrivită dacă ne-am gândi la un aspect. Și anume, că simțirea însăși reprezintă o treaptă a învățării.

Treapta întâi, sau baza, e reprezentată de acel sistem al Legilor și poruncilor Vechiului și Noului Testament. Sau, în altă accepțiune – regulile Bisericii, sau Bisericilor, sau codul moral. După ce aceste principii se asimilează în suflet și în natură până la imprimare – după cum am spus în articolul trecut – urmează treapta a doua, care este simțirea în inimă a esenței acestor principii. Cu alte cuvinte, ucenicul ajunge să simtă o înțelegere a fiecărei situații în parte, și a fiecărei porunci, ca și cum ar primi o explicație din partea Lui. Desigur, nu în cuvinte, ci în simțire. Și desigur, înțelege și care ar fi calea mai bună de urmat în acea situație în particular, dincolo de litera legii sau poruncii. În alte împrejurări, simte adevărul dintr-o situație, sau lipsa lui, ca pe un postulat ce nu poate fi clintit prin logica de suprafață. Sau măcar, un adevăr probabil.  Sau, intuiția i se dezvoltă mai mult decât a crezut.

Simțirea ar fi deci o modalitate a învățării spirituale care cuprinde în sine toate felurile de învățare ce s-ar putea aplica. Nu pe toate o dată, ci prin selecție. Într-un anumit moment, simțirea alege cu claritate acea aplicare, sau acea rezolvare care este necesară atunci – fie ea învățarea bazei, sau a iubirii, sau a adevărului, sau chiar o soluție aparent aleatorie. E ca o lămpiță ce s-ar aprinde într-o încăpere plină de diverse obiecte, luminând exact pe cel de care avem nevoie.

Desigur, și simțirea are treptele ei. Nu ajungem dintr-o dată la acea abilitate de a lumina exact ceea ce ne trebuie. Mai bine-zis, El, învățătorul dinăuntru, ne învață treptat – uneori pe tot parcursul unei vieți. Și pentru învățarea aceasta trebuie îndeplinite unele condiții, despre care am mai vorbit – și în primul rând, iubirea și compasiunea. Dar nici îndreptarea nu este lăsată pe dinafară, pentru că ea este foarte necesară pentru căpătarea puterii harului. Putem ajunge – sau El ne poate îngădui să ajungem – pe cât de departe în cunoașterea Adevărului ne este posibil nouă – și este un lucru bun și de folos. Însă, pentru ca rugăciunea noastră să capete puterea aceea a vechilor părinți următori ai căii, mai e cale lumgă. Efortul, și dorința de fiecare moment de a face alegerea Binelui în orice situație, sunt de folos.

În privința efortului, ar mai fi o precizare. Există și copii duhovnicești care sunt luminați în simțire, și în ciuda copilăriei lor, aleg întotdeauna calea responsabilității. Și totuși, starea de copil este doar o treaptă de început, și firescul este evoluția spre maturitate. Dacă aceștia refuză evoluția, sau aleg să rămână acolo, încet-încet, achizițiile lor se vor perima, și va urma un regres, în locul progresului.

La fel, ba chiar și mai pronunțat, se întâmplă cu acei ce aleg să rămână copii emoțional. Maturitatea emoțională este o importantă etapă a drumului spiritual. Și aceasta se referă, în primul rând, la gestionarea emoțiilor. Putem fi oricât de inteligenți, de plini de cunoaștere, sau de credință, dar dacă emoțiile noastre ne trădează, și ne lasă pradă izbucnirilor de moment, sau ne încovoaie voința de a face alegerea corectă, toate aceste calități sunt aproape nefolositoare. În acest sens, o bună cunoaștere de sine este esențială, dar și dorința de a ne maturiza, de a depăși această perioadă. Fără această dorință, putem observa că, de fapt, în spatele copilăriei se ascunde egoismul, care nu acceptă să renunțe la avantajul lipsei de responsabilitate.

Desigur că nu ne putem maturiza dintr-o dată, și totuși, simpla recunoaștere a emoțiilor noastre, și rugăciunea pentru ajutorul de a depăși etapa, sau de a ne vindeca emoțional, sau de a ne întări voința, pot aduce un mare folos. Totul se petrece treptat, încet, și totuși, dorința de a ne maturiza, care reprezintă în acest caz alegerea cea bună, atrage ajutorul harului, care aduce liniște și ușurință.

Încă ar mai fi lucruri de discutat, dar totuși e mai bine să lăsăm simțirea fiecăruia să îi vorbească pe mai departe. În general, El ne dă prin simțire atenționări delicate, discrete, ca niște discrete bătăi pe umăr, pentru a ne sugera ce ne mai lipsește. Și nu doar prin simțire ne poate da aceste atenționări, ci și prin orice semn dinafară (fraze din cărți, melodii, fragmente de emisiuni, sau chiar întâmplări ale vieții noastre). Totul este să învățăm să Îl ascultăm. Și astfel vom avea un adevărat dialog – cu întrebare sau cerere (rugăciunea), și răspuns. Întrucât, contrar a ceea ce se crede, El este dornic să ne răspundă.

Despre a merge pe o cale, și greutățile ei (I)

Tags

,

Unele învățături pe care le primim în inimile noastre sunt simple și atât de ușor de înțeles! Însă, numai practica are de fapt puterea de a le proba înțelegerea, și de a asigura imprimarea acestei înțelegeri în suflet, și chiar în natura noastră.

Cum adică, să le imprimăm în natura noastră? s-ar putea întreba. Doar natura este ceva ce ne este dat, și nu poate fi schimbat! Da, este adevărată afirmația, într-o măsură a relativului – dar nu în întreaga măsură. De exemplu, prin natura noastră putem fi oarecum neglijenți și înprăștiați, sau puțin superficiali, dar printr-o disciplină și o practică temeinică, putem deveni organizați și mai concentrați. Cu timpul, după multă practică, aceste tendințe se imprimă în însăși natura noastră, și vor apărea ca un prim reflex într-o situație, deși sunt dobândite. Omul simplu a pus aceste lucruri în cuvintele: ”Obișnuința este a doua natură.”

De fapt, pe acest fenomen al imprimării prin practică se bazează însăși educația morală și religioasă. La început, oamenii primesc niște „comandamente”: niște legi și porunci simple, pe care li se cere să le implementeze în viața și practica lor de zi cu zi. Desigur, în cuvinte pare ușor, dar cu timpul se vede că nu este chiar așa. Unele porunci cer ca natura umană oarecum haotică și predispusă spre a-și îndeplini plăcerile egoului să se „disciplineze”, să se conformeze unui model ideal.

Acum, nu spune nimeni că asemănarea cu idealul ar trebui să fie perfectă, dar totuși continua strădanie și efort de a se „conforma”, modelează încetul cu încetul natura umană, o „șlefuiește” în alte cuvinte. Nu e un proces ușor pentru mulți, și totuși, cu voință și perseverență, se poate ajunge chiar și așa la o „imprimare”.

Desigur, nu suntem naivi să spunem că toți pot face acest lucru doar prin voința și perseverența lor, pentru că, de multe ori „țipetele” naturii sunt evidente, și nefericirea pe care o aduce acest proces este și ea evidentă. De aceea, cei mai mulți oameni renunță, sau se opresc undeva pe parcurs, gândind că au făcut destul, că idealul este oricum imposibil de atins, și că ”Dumnezeu mă știe cum sunt, mă acceptă El și așa”. Sau dimpotrivă, se prăbușesc în remușcări și vinovăție, sau iau de-a dreptul calea cea mai ușoară, a satisfacerii egoului, mai mult decât înainte.

În acest punct, religiile, și chiar alte drumuri spirituale, spun că există totuși o rezolvare. Este vorba de harul pe care El sau Ea – în orice formă am vedea noi această Putere universală  – îl acordă celui care se străduie. Acest har face ca toate lucrurile să devină ușoare, după cum spune un mistic, și ceea ce înainte cerea efort și suferință, apare drept firesc.

Dar atunci, ne putem întreba, de ce nu acordă El sau Ea această putere tuturor celor care încep un drum, ca să îi ferească de suferință și dezamăgire? Pentru că ar fi mult prea simplu și comod așa, și nici nu ar respecta liberul arbitru. Desigur, la începutul unui drum moral sau spiritual, oamenii au făcut o alegere. Dar apoi, după ce văd greutatea drumului, ei au încă dreptul de a se răzgândi. Dumnezeu nu este un stăpân rigid, iar Universul nu este un mecanism implacabil. Și atunci, oamenii au dreptul de face alegeri în orice clipă. ”Îmi pare rău, e prea greu pentru mine, nu sunt în stare acum.” „Bine, dacă asta alegi tu, atunci Eu te voi lăsa pe drumul așa-zis ușor al firii tale netransformate. Însă chiar și așa, vei avea de tras consecințele, căci legea cauză-efect este o lege de bază a Universului. Eu nu te pedepsesc, nici nu mă ating de tine, însă te vei lovi de consecințele alegerii tale. E posibil ca mai târziu să mă chemi din nou, pentru a repara ceva din aceste consecințe – dar vei vedea tu pe parcurs.”

Sau, alți oameni ar putea pune problema în alt mod: „Doamne, eu văd că sunt prea slab, nu am deloc putere să duc la sfârșit ceea ce am început. Dar rogu-Te, ajută-mă Tu, pentru că vreau din tot sufletul să aleg Binele pe care Tu îl vezi drept Bine.” Sau mai simplu, după un vechi îndemn creștin: „Vreau să se facă Voia Ta în viața mea, dar eu nu pot, și nu știu cum. Fă așa cum știi Tu mai bine.”

Deosebirea este că acești oameni, deși își simt slăbiciunea și neputința, nu au renunțat la luptă. Ei au măcar dorința de a face alegerea cea bună. Și datorită acestei dorințe, El îi ajută trimițându-le harul, care le dăruiește o ușurință și o bucurie de a face ceea ce înainte le apărea drept imposibil, încât ei-înșiși, precum și cei din jur, văd o mare transformare. Poate nu atât de vizibilă dintr-o dată, dar cu timpul ea se arată din ce în ce mai clar.

Cei care așteaptă mari minuni și focuri din cer desigur că vor fi dezamăgiți, pentru că El nu lucrează (numai) așa. În mod sigur, în vremurile noastre acest fel de minuni ar apărea drept fakirism sau iluzie.  Dar harul este, mai ales, acea „adiere de vânt lin” – de care vorbea profetul Ilie. Întâi a venit o furtună (un fenomen puternic și vizibil), dar Dumnezeu nu era acolo. Apoi un vânt puternic, sau un torent, dar Dumnezeu nu era nici acolo. Doar în adierea de vânt lin de la sfârșit a simțit, a recunoscut Ilie harul divin.

Desigur, și recunoașterea aceasta este tot un semn de la El. Ilie avea acea simțire a inimii extrem de dezvoltată – și însăși simțirea este semnul prezenței Lui într-o ființă.

În concluzie, pentru a acorda cuiva harul, ar fi necesar pentru început măcar un mic efort din partea persoanei respective, precum și dorința de a face alegerea corectă – de a alege Binele. Și această alegere să se repete constant, în toate momentele importante ale vieții sale.

În mod evident, nu putem spune că se știu sau se cunosc toate criteriile acordării harului, dar măcar aceste condiții simple, de început, apar drept consacrate în practica multor mistici, și chiar oameni de lume. El nu face diferențe calitative. Fiecare are un drum al lui, și înțelepciunea divină știe ce să acorde fiecăruia, și în ce măsură.

Desigur că în lume sunt cu totul alte condiții ca în pustiu sau în chilie, și de aceea mulți oameni ai lumii își spun că ei, fie și de ar face tot ce pot ei mai bine, tot nu ar putea ajunge la puterea spirituală a acelor asceți și Părinți ai pustiei.

În mod clar, sunt diferențe de instruire, de cale, dar El găsește totuși câte o soluție pentru toți cei ce vor cu adevărat să meargă pe un drum ce duce spre El. Nu putem practica în lume ascetismul, dar măcar cumpătarea! Nu putem să ne dezicem cu totul de bucuriile lumii – și nici nu ar fi firesc – dar măcar putem încerca să le practicăm cu măsură, fără să ne pierdem în ele, și fără să îi tentăm pe ceilalți. Acea „moarte a egoului” pe care o predică toate căile spirituale mai vechi sau mai noi, nu este un proces atât de crunt și implacabil pe cât pare. De fapt, ea se petrece treptat, ori de câte ori alegem să „reducem” câte puțin porția noastră de bucurie (legitimă, dealtfel), pentru a nu neferici, sau a nu tulbura pe un altul. De exemplu, atunci când renunțăm la bucuria de asculta o melodie, sau de a face orice altă activitate care ne oferă plăcere, pentru a merge în ajutorul cuiva, sau a nu tulbura pe cineva. Atunci când ne rupem din timpul nostru liber pentru a face ceea ce un prieten, sau chiar un necunoscut, are nevoie. Atunci când renunțăm la o mâncare – sau măcar la excesul ei – din respect pentru Hristos sau un sfânt. Postul nu este o regulă strictă și absolut necesară – totul este relativ. Și totuși, dacă suntem în stare să renunțăm puțin la plăcerea mâncării, din respect, acest mic sacrificiu ne aduce mult. Și dealtfel, mai târziu ne dăm seama că nu am postit pentru religie, sau pentru Dumnezeu, ci tot pentru noi – nouă ne-a folosit. El nu câștigă și nu pierde nimic prin postul nostru.

Și, dincolo de aceste mici practici, mai există una, universală, pentru care se acordă harul: iubirea și compasiunea. Acei ce trăiesc în iubire, chiar dacă nu practică ascetismul sever, vor avea mereu parte de har. Li se deschid uși atunci când au nevoie, se găsesc pentru ei soluții acolo unde nu se vedea nimic, le ies totdeauna în cale oamenii și împrejurările care le sunt favorabile. Știința a găsit pentru aceste fenomene numele de „sincronicitate” – dar ea nu poate explica de ce și cum apare, și de ce unii oameni au parte de ea mai des decât alții. Dar de obicei, acești oameni trăiesc în iubire și în grija față de ceilalți în mod natural, sau chiar au importante misiuni spirituale.

Ar mai fi multe de spus despre parcurgerea drumului, dar fiecare ar putea, de fapt, continua în felul său. Pentru că nu e nevoie de multe cuvinte, pentru a da o descriere completă. (Chiar și completul acesta, dealtfel, diferă pentru fiecare.) De fapt, după cum spune un sfânt părinte, pentru cel ce știe să asculte, de de ajuns și o jumătate de cuvânt.

Ce ar necesita calea iubirii, compasiunii și înțelegerii inimii

Tags

După cum spuneam într-un alt articol, o cale fără ritualuri și suferințe, ci doar prin iubire și compasiune, ar fi o cale a inimii, a simțirii lui Dumnezeu în inimă. Dar, mi s-a atras atenția că aici există și pericole, care ar putea conduce eventualul adept în neant. Este adevărat, și am simțit adevărul acestor vorbe, deși mi-au fost spuse într-un mod nu foarte prietenesc – ca să mă exprim eufemistic.

Principalul pericol ar consta în faptul că, nu orice om care dorește acestă cale, poate fi sigur că aude în inimă răspunsul lui Dumnezeu, și nu altceva. Pentru aceasta, ar trebui un pic de practică prin rugăciune, meditație, sau orice formă de îmbunătățire spirituală. Și să ne simțim conectați cu Dumnezeu în fiecare clipă, să nu fie doar o prezență episodică în viața noastră. Rezumând, se poate vedea că de fapt, este nevoie de oameni ceva mai conștienți, ceva mai treziți, și nu în ultimul rând, de oameni cu un mare grad de iubire. Restul, cei care își văd de treburile lor 6 zile pe săptămână, și de-abia duminica se mai gândesc să dea pe la Biserică – așa, ca o datorie – mai bine rămân la ritualuri, și probe ale vieții prin suferință.

Cât despre a discerne dacă răspunsul inimii cuiva este de la Dumnezeu, pe lângă faptul că fiecare ar trebui să se îmbunățățească, ar fi nevoie, cel puțin la început, de un deschizător de drum îndeajuns de luminat pentru a-l ajuta pe fiecare să se lămurească în privința răspunsurilor primite. Un om pe cât de aproape de Dumnezeu posibil, în alte cuvinte! Eu aștept să apară de undeva acest om, în timp ce mă voi strădui să mă îmbunătățesc și eu.

Apropos de îmbunătățire, de îndreptare, un alt contraargument care mi s-a adus a fost acela că  pe acestă cale, fără suferințe, nimeni nu s-ar îmbunătăți. Iubire, compasiune și neîndreptare ar fi cel mai cumplit lucru, mi s-a spus.

Este adevărat că este necesară și îndreptarea, pentru că acesta este, de fapt, scopul vieții spirituale. Însă, nu numai suferințele o pot aduce! Oanenii de genul descris mai sus, și care au un mare grad de iubire, și o conștiință activă, ar continua să se îndrepte personal pentru a onora încrederea pusă în ei de Hristos și Maica Sa, și iubirea pe care le-au arătat-o aceștia. Adică, vor face orice pentru a fi așa cum doresc Ei, și pentru a-i putea ajuta mai mult pe semenii lor. Fiecare își va face un examen de conștiință seara, sau măcar o dată pe săptâmână, încercând să vadă dacă au respectat legea iubirii, dacă nu au supărat pe cineva, dacă nu au nedreptățit pe cineva, sau dacă au făcut tot ce puteau pentru aproapele lor. Și în acest caz, ar fi o mare diferență față de îndreptarea adusă de ”bici”, pentru că acceea este doar un dresaj, și sufletul nu trage un folos prea mare, pe când îndreptarea de bună-voie, din propria simțire și conștiință, aceea are o valoare adevărată.

În încheiere; voi spune câteva cuvinte despre ]nvățătorul pe care l-aș urma, și care ar trebui să îi semene lui Hristos pe cât de mult posibil. Acesta ar trebui să fie în primul rând un suflet iubitor, căruia să îi simți căldura de departe, și care, chiar și când ar mustra pe cineva, ar ști cum să o facă la modul iubitor, încât să îl ajute pe acela să construiască ceva, și nu să se simtă nimicit. Degeaba ar avea el toată știința din lume,  pentru că dacă nu s-ar simți iubirea emanând din el, nici un suflet nu s-ar îndrepta la comandă, doar pentru că așa îi cere maestrul. „Dacă dragoste nu e , nimic nu e!” Poate că un suflet ceva mai conștient ar simți oricum adevărul din cele spuse, și ar încerca să se schimbe, dar un suflet obișnuit s-ar simți doar respins, oripilat, îngrozit. Și ar părăsi repede o asemenea școală, care are iubirea doar cu numele.

Apoi, acesta ar trebui să fie cineva deschis, care să asculte, și eventual să accepte, și punctul de vedere al celuilalt. Poate că și acesta, oricât de mic ar fi, a trăit ceva esențial! Și a respinge din start experiențele și tot ceea ce constituie esența celuilalt, văzându-i doar scăderile, și nimic bun în el, nu ar constitui defel o dovadă de superioritate spirituală. „Ești născut în păcat tot, și tu vrei să mă înveți pe mine?” i-a spus fariseul orbului din naștere vindecat de Hristos. Acesta fusese totuși vindecat de Hristos, sufletul lui suferise o transformare esențială, și ar fi continuat să se îmbunătățească pentru Hristos,dar celălalt nu vedea decât ceea ce voia să vadă.

Cred că deja am început să întrevedem cum ar trebui să arate, sau să nu arate, un asemenea învățător. Fiecare știe în sufletul lui ce i-ar cere acestuia, dar principalele lui calități ar trebui să fie iubirea și discernământul.

Unii spun că o asemenea cale nu ar da roade, că ar conduce oamenii spre întuneric! Nu știu cât de mult poate conduce Iubirea spre întuneric, dar ce face suferința rău înțeleasă, s-a văzut în decursul întregii istorii a omenirii. Acum, desigur, există și un corolar: că nu întotdeauna oamenii buni știu să facă binele. Este foarte adevărat, și de aceea ei trebuie să continue să se îndrepte și să evolueze spte înțelepciune. Lipsa biciului în viețile lor nu exclude dorința de îndreptare.

În încheiere, îmi cer iertare dacă am supărat pe cineva, și știu că am multe scăderi, dar mă strădui să le îndrept. Mă voi întoarce aici când mă voi simți în stare să vă spun că am mers pe această cale fără pericol.

Despre schimbare

Uneori, în viața de zi cu zi – într-o întreprindere, de exemplu – atunci când directorul dorește să introducă un nou regulament, e posibil ca acesta să nu fie bine înțeles de către toți angajații. Poate nici pe cel vechi nu l-au înțeles cu toții! Și e posibil ca acesta să fie „oprit în funcționare” nu neapărat de la cel mai înalt nivel, dar la absolut orice nivel.

Să ne închipum acum că acel director ar fi o persoană extraordinară, care nu ar dori să nefericească angajații ce nu pot înțelege, ci ar voi să le explice într-un fel care să nu le pară un ordin, sau o poruncă, ci să  vorbească inimii lor. Desigur că, în viața reală, această situație ar fi o imposibilitate practică, dar să luăm pilda măcar teoretic!  Să zicem că acest director s-ar gândi bine, și ar găsi un angajat aflat într-un post oarecum inferior, dar care ar fi înțeles foarte bine noul regulament, și l-ar fi aplicat cu succes. El ar fi sugerat acestui angajat să meargă în birourile șefilor lui, și să le spună ce a învățat el, din punctul lui de vedere. Aceștia nu doar ar fi auzit cuvintele lui, dar ar fi văzut și schimbarea extraordinară pe care aplicarea noului regulament a adus-o în viața și munca lui. Fiind oameni cu un intelect mai evoluat, ar fi înțeles astfel că, dacă în viața unui mic angajat a putut interveni o asemenea schimbare doar prin aplicarea noului regulament, atunci cât de mare ar fi fost propria lor schimbare pozitivă! Și, tot în același context, asemenea oameni nu ar fi rămas o veșnicie în nefericire, regretându-și vechiul fel de a munci, ci ar fi început numaidecât să aplice noul regulament.

Să ne gândim că întreprinderea este Universul, directorul este Iisus Hristos, iar angajații suntem noi toți, toate speciile conștiente. Uneori, și cel mai adesea, El poate trimite câte un mic vestitor al schimbării către toți cei responsabili de păstorirea și educația spirituală a Umanității. Poate acesta nici nu-și dă seama de la început de rolul său, dar cei mai mari decât el, dacă sunt cu adevărat cu inima deschisă, simt dintr-o dată ce se petrece. Sau, poate nu chiar dintr-o dată, dar în orice caz, destul de curând!

Desigur că ei pot fi ființe extraordinare, mânate de iubire și de cele mai bune intenții, și în acest caz, realizând că vechiul lor mod de instruire nu a dat întotdeauna roade bune, ar fi cuprinși de o mare durere. Însă, scopul Universului nu este de a aduce durerea! Scopul Universului este de a se îmbunătăți. Și uneori, din păcate, Adevărul poate cauza durere în primul moment. Dar, intenția Lui este ca durerea să fie depășită, și toți cei responsabili să înțeleagă că schimbarea este ceea ce e necesar, și nu judecarea, sau penitența.

De fapt, atât s-a vorbit despre Înfricoșata Judecată din zilele din urmă, încât mulți sunt ca și paralizați la acest gând! Însă în realitate, judecata acesta nu este deloc înfricoșată, pentru că El este un judecător blând cu acei care au avut iubire, și bune intenții. Probabil că le va arăta doar ce au făcut bine, și ce au făcut mai puțin bine, cu blândețe, și îi va îndemna să facă de acum încolo ceea ce simt ei a fi bine. Pentru că El le vorbește prin inima lor, celor care au acceptat să Îl urmeze.

„Atât de simplu să fie? Păi, atunci de ce nu s-a făcut asta de la începutul timpurilor?” Nu sunt îndeajuns de autorizată a răspunde acestei întrebări. Probabil că El are un plan de revelare a Adevărului, în trepte progresive – după cum dovedesc diferitele învățături spirituale pământești, culminând cu creștinismul – forma cea mai elevată de instruire în Iubirea Divină. Dar, chiar și acesta e perfectibil, întrucât s-a divizat extraordinar, și s-a disipat, iar prin proliferarea ritualurilor și a doctrinelor, s-a îndepărtat de adevărul inimii – care era cel inițial. Tocmai de aceea a și fost atât de greșit înțeles, ajungându-se să se prețuiască suferința în dauna iubirii și înțelegerii inimii.

Iar întrucât schimbarea este o lege universală, poate că universul întreg trebuie să se schimbe, din timp în timp. O schimbare de paradigmă poate echivala uneori cu o Apocalipsă – la nivel individual, și global.

Poate existau unele categorii de suflete care erau nefericite din pricina condiției lor, care excludea din start schimbarea. Și poate că acum, cu acestă nouă cale de instruire, li se dă tuturor posibilitatea de a face alegeri cu inima. Chiar dacă trebuie să ceară voie pentru a o aplica! Dar, simplul fapt de a cere, ar dovedi că au făcut deja o alegere, că au gândit liber – că au simțit în inimile lor ce ar fi bine.

Până la urmă, se zice că Iubirea găsește întotdeauna calea cea bună. Cei care au iubire în ei-înșiși, o vor găsi!

Ce ar spune Hristos despre sacrificiul și suferința în numele Său

Tags

Deși poate părea o îndrăzneală, totuși simt că trebuie să spun aceste lucruri. Ca o revizuire a gândurilor mele despre ne-necesitatea suferinței, iată ce ar spune El:

„Întreaga omenire trebuie îndrumată pe o nouă cale: calea iubirii, a compasiunii, a înțelegerii inimii. Aceasta este o cale bună pentru omenire, și pentru întreg Universul. Este o învățătură simplă, nu necesită cunoașteri ascunse, dar este pentru toți. Iubirea, compasiunea, înțelegerea inimii, sunt mijloace de învățare mult mai potrivite decât suferința, care nu învață pe nimeni. Suferința care nu este înțeleasă, căreia nu i se vede scopul și sensul, este mai curând o cale de involuție a omenirii, și nu de îndreptare, de iluminare. Nici chiar ființele cele mai evoluate nu o înțeleg bine întotdeauna.

Iar cei care îi învață pe oameni să se sacrifice pentru a ajunge la mântuire, după exemplul Meu, sunt și ei în greșeală. A urma calea Mea imitând la exterior un Om despre care ei nici nu știu ce gândea în acele clipe, nu le aduce nici un bine. Eu nu am voit să îi învăț sacrificiul, ci Iubirea în stare de sacrificii. Sacrificiul ca urmare a unei porunci, sau urmând niște reguli, nu are nici o valoare, și sufletele lor se vor trezi și mai confuze în lumea de Dimcolo.

Nici chiar sacrificiile materiale în așteptarea unei recompense în Cer nu sunt mai bune decât celelalte. Eu n-am zis nicăieri că răsplata sărăciei materiale și a sacrificiului va  fi după moarte. Răsplata sacrificiului făcut din dragoste este în inima credinciosului, și doar acolo. Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru.

Numai Iubirea, Compasiunea și Înțelegerea pot salva un om, și o omenire întreagă, și o pot și învăța, în același timp. Aceasta este porunca mea pentru voi: învățați oamenii această cale, pentru a nu fi nevoiți să îndure suferința ca mijloc de învățare. Iar dacă vor ajunge totuși la suferință, vor ști ei-înșiși ce nu au făcut bine.

Ucenicii Mei cunosc în inimile lor ce se petrece cu ei, și în inimile celorlalți, pentru a-i putea ajuta, și uneori cu întreg Universul. Și ei cunosc în inimile lor adevărul lucrurilor.

Și pentru a ajunge la această înțelegere a inimii, ei trebuie să practice Iubirea și Compasiunea. Ei se vor învăța pe ei-înșiși, și pe ceilalți în același timp, și toți cei care vor învăța această cale, o vor arăta și celorlalți.

Lumina este cu voi!”