Ce ar necesita calea iubirii, compasiunii și înțelegerii inimii

Tags

După cum spuneam într-un alt articol, o cale fără ritualuri și suferințe, ci doar prin iubire și compasiune, ar fi o cale a inimii, a simțirii lui Dumnezeu în inimă. Dar, mi s-a atras atenția că aici există și pericole, care ar putea conduce eventualul adept în neant. Este adevărat, și am simțit adevărul acestor vorbe, deși mi-au fost spuse într-un mod nu foarte prietenesc – ca să mă exprim eufemistic.

Principalul pericol ar consta în faptul că, nu orice om care dorește acestă cale, poate fi sigur că aude în inimă răspunsul lui Dumnezeu, și nu altceva. Pentru aceasta, ar trebui un pic de practică prin rugăciune, meditație, sau orice formă de îmbunătățire spirituală. Și să ne simțim conectați cu Dumnezeu în fiecare clipă, să nu fie doar o prezență episodică în viața noastră. Rezumând, se poate vedea că de fapt, este nevoie de oameni ceva mai conștienți, ceva mai treziți, și nu în ultimul rând, de oameni cu un mare grad de iubire. Restul, cei care își văd de treburile lor 6 zile pe săptămână, și de-abia duminica se mai gândesc să dea pe la Biserică – așa, ca o datorie – mai bine rămân la ritualuri, și probe ale vieții prin suferință.

Cât despre a discerne dacă răspunsul inimii cuiva este de la Dumnezeu, pe lângă faptul că fiecare ar trebui să se îmbunățățească, ar fi nevoie, cel puțin la început, de un deschizător de drum îndeajuns de luminat pentru a-l ajuta pe fiecare să se lămurească în privința răspunsurilor primite. Un om pe cât de aproape de Dumnezeu posibil, în alte cuvinte! Eu aștept să apară de undeva acest om, în timp ce mă voi strădui să mă îmbunătățesc și eu.

Apropos de îmbunătățire, de îndreptare, un alt contraargument care mi s-a adus a fost acela că  pe acestă cale, fără suferințe, nimeni nu s-ar îmbunătăți. Iubire, compasiune și neîndreptare ar fi cel mai cumplit lucru, mi s-a spus.

Este adevărat că este necesară și îndreptarea, pentru că acesta este, de fapt, scopul vieții spirituale. Însă, nu numai suferințele o pot aduce! Oanenii de genul descris mai sus, și care au un mare grad de iubire, și o conștiință activă, ar continua să se îndrepte personal pentru a onora încrederea pusă în ei de Hristos și Maica Sa, și iubirea pe care le-au arătat-o aceștia. Adică, vor face orice pentru a fi așa cum doresc Ei, și pentru a-i putea ajuta mai mult pe semenii lor. Fiecare își va face un examen de conștiință seara, sau măcar o dată pe săptâmână, încercând să vadă dacă au respectat legea iubirii, dacă nu au supărat pe cineva, dacă nu au nedreptățit pe cineva, sau dacă au făcut tot ce puteau pentru aproapele lor. Și în acest caz, ar fi o mare diferență față de îndreptarea adusă de ”bici”, pentru că acceea este doar un dresaj, și sufletul nu trage un folos prea mare, pe când îndreptarea de bună-voie, din propria simțire și conștiință, aceea are o valoare adevărată.

În încheiere; voi spune câteva cuvinte despre ]nvățătorul pe care l-aș urma, și care ar trebui să îi semene lui Hristos pe cât de mult posibil. Acesta ar trebui să fie în primul rând un suflet iubitor, căruia să îi simți căldura de departe, și care, chiar și când ar mustra pe cineva, ar ști cum să o facă la modul iubitor, încât să îl ajute pe acela să construiască ceva, și nu să se simtă nimicit. Degeaba ar avea el toată știința din lume,  pentru că dacă nu s-ar simți iubirea emanând din el, nici un suflet nu s-ar îndrepta la comandă, doar pentru că așa îi cere maestrul. „Dacă dragoste nu e , nimic nu e!” Poate că un suflet ceva mai conștient ar simți oricum adevărul din cele spuse, și ar încerca să se schimbe, dar un suflet obișnuit s-ar simți doar respins, oripilat, îngrozit. Și ar părăsi repede o asemenea școală, care are iubirea doar cu numele.

Apoi, acesta ar trebui să fie cineva deschis, care să asculte, și eventual să accepte, și punctul de vedere al celuilalt. Poate că și acesta, oricât de mic ar fi, a trăit ceva esențial! Și a respinge din start experiențele și tot ceea ce constituie esența celuilalt, văzându-i doar scăderile, și nimic bun în el, nu ar constitui defel o dovadă de superioritate spirituală. „Ești născut în păcat tot, și tu vrei să mă înveți pe mine?” i-a spus fariseul orbului din naștere vindecat de Hristos. Acesta fusese totuși vindecat de Hristos, sufletul lui suferise o transformare esențială, și ar fi continuat să se îmbunătățească pentru Hristos,dar celălalt nu vedea decât ceea ce voia să vadă.

Cred că deja am început să întrevedem cum ar trebui să arate, sau să nu arate, un asemenea învățător. Fiecare știe în sufletul lui ce i-ar cere acestuia, dar principalele lui calități ar trebui să fie iubirea și discernământul.

Unii spun că o asemenea cale nu ar da roade, că ar conduce oamenii spre întuneric! Nu știu cât de mult poate conduce Iubirea spre întuneric, dar ce face suferința rău înțeleasă, s-a văzut în decursul întregii istorii a omenirii. Acum, desigur, există și un corolar: că nu întotdeauna oamenii buni știu să facă binele. Este foarte adevărat, și de aceea ei trebuie să continue să se îndrepte și să evolueze spte înțelepciune. Lipsa biciului în viețile lor nu exclude dorința de îndreptare.

În încheiere, îmi cer iertare dacă am supărat pe cineva, și știu că am multe scăderi, dar mă strădui să le îndrept. Mă voi întoarce aici când mă voi simți în stare să vă spun că am mers pe această cale fără pericol.

Despre schimbare

Uneori, în viața de zi cu zi – într-o întreprindere, de exemplu – atunci când directorul dorește să introducă un nou regulament, e posibil ca acesta să nu fie bine înțeles de către toți angajații. Poate nici pe cel vechi nu l-au înțeles cu toții! Și e posibil ca acesta să fie „oprit în funcționare” nu neapărat de la cel mai înalt nivel, dar la absolut orice nivel.

Să ne închipum acum că acel director ar fi o persoană extraordinară, care nu ar dori să nefericească angajații ce nu pot înțelege, ci ar voi să le explice într-un fel care să nu le pară un ordin, sau o poruncă, ci să  vorbească inimii lor. Desigur că, în viața reală, această situație ar fi o imposibilitate practică, dar să luăm pilda măcar teoretic!  Să zicem că acest director s-ar gândi bine, și ar găsi un angajat aflat într-un post oarecum inferior, dar care ar fi înțeles foarte bine noul regulament, și l-ar fi aplicat cu succes. El ar fi sugerat acestui angajat să meargă în birourile șefilor lui, și să le spună ce a învățat el, din punctul lui de vedere. Aceștia nu doar ar fi auzit cuvintele lui, dar ar fi văzut și schimbarea extraordinară pe care aplicarea noului regulament a adus-o în viața și munca lui. Fiind oameni cu un intelect mai evoluat, ar fi înțeles astfel că, dacă în viața unui mic angajat a putut interveni o asemenea schimbare doar prin aplicarea noului regulament, atunci cât de mare ar fi fost propria lor schimbare pozitivă! Și, tot în același context, asemenea oameni nu ar fi rămas o veșnicie în nefericire, regretându-și vechiul fel de a munci, ci ar fi început numaidecât să aplice noul regulament.

Să ne gândim că întreprinderea este Universul, directorul este Iisus Hristos, iar angajații suntem noi toți, toate speciile conștiente. Uneori, și cel mai adesea, El poate trimite câte un mic vestitor al schimbării către toți cei responsabili de păstorirea și educația spirituală a Umanității. Poate acesta nici nu-și dă seama de la început de rolul său, dar cei mai mari decât el, dacă sunt cu adevărat cu inima deschisă, simt dintr-o dată ce se petrece. Sau, poate nu chiar dintr-o dată, dar în orice caz, destul de curând!

Desigur că ei pot fi ființe extraordinare, mânate de iubire și de cele mai bune intenții, și în acest caz, realizând că vechiul lor mod de instruire nu a dat întotdeauna roade bune, ar fi cuprinși de o mare durere. Însă, scopul Universului nu este de a aduce durerea! Scopul Universului este de a se îmbunătăți. Și uneori, din păcate, Adevărul poate cauza durere în primul moment. Dar, intenția Lui este ca durerea să fie depășită, și toți cei responsabili să înțeleagă că schimbarea este ceea ce e necesar, și nu judecarea, sau penitența.

De fapt, atât s-a vorbit despre Înfricoșata Judecată din zilele din urmă, încât mulți sunt ca și paralizați la acest gând! Însă în realitate, judecata acesta nu este deloc înfricoșată, pentru că El este un judecător blând cu acei care au avut iubire, și bune intenții. Probabil că le va arăta doar ce au făcut bine, și ce au făcut mai puțin bine, cu blândețe, și îi va îndemna să facă de acum încolo ceea ce simt ei a fi bine. Pentru că El le vorbește prin inima lor, celor care au acceptat să Îl urmeze.

„Atât de simplu să fie? Păi, atunci de ce nu s-a făcut asta de la începutul timpurilor?” Nu sunt îndeajuns de autorizată a răspunde acestei întrebări. Probabil că El are un plan de revelare a Adevărului, în trepte progresive – după cum dovedesc diferitele învățături spirituale pământești, culminând cu creștinismul – forma cea mai elevată de instruire în Iubirea Divină. Dar, chiar și acesta e perfectibil, întrucât s-a divizat extraordinar, și s-a disipat, iar prin proliferarea ritualurilor și a doctrinelor, s-a îndepărtat de adevărul inimii – care era cel inițial. Tocmai de aceea a și fost atât de greșit înțeles, ajungându-se să se prețuiască suferința în dauna iubirii și înțelegerii inimii.

Iar întrucât schimbarea este o lege universală, poate că universul întreg trebuie să se schimbe, din timp în timp. O schimbare de paradigmă poate echivala uneori cu o Apocalipsă – la nivel individual, și global.

Poate existau unele categorii de suflete care erau nefericite din pricina condiției lor, care excludea din start schimbarea. Și poate că acum, cu acestă nouă cale de instruire, li se dă tuturor posibilitatea de a face alegeri cu inima. Chiar dacă trebuie să ceară voie pentru a o aplica! Dar, simplul fapt de a cere, ar dovedi că au făcut deja o alegere, că au gândit liber – că au simțit în inimile lor ce ar fi bine.

Până la urmă, se zice că Iubirea găsește întotdeauna calea cea bună. Cei care au iubire în ei-înșiși, o vor găsi!

Ce ar spune Hristos despre sacrificiul și suferința în numele Său

Tags

Deși poate părea o îndrăzneală, totuși simt că trebuie să spun aceste lucruri. Ca o revizuire a gândurilor mele despre ne-necesitatea suferinței, iată ce ar spune El:

„Întreaga omenire trebuie îndrumată pe o nouă cale: calea iubirii, a compasiunii, a înțelegerii inimii. Aceasta este o cale bună pentru omenire, și pentru întreg Universul. Este o învățătură simplă, nu necesită cunoașteri ascunse, dar este pentru toți. Iubirea, compasiunea, înțelegerea inimii, sunt mijloace de învățare mult mai potrivite decât suferința, care nu învață pe nimeni. Suferința care nu este înțeleasă, căreia nu i se vede scopul și sensul, este mai curând o cale de involuție a omenirii, și nu de îndreptare, de iluminare. Nici chiar ființele cele mai evoluate nu o înțeleg bine întotdeauna.

Iar cei care îi învață pe oameni să se sacrifice pentru a ajunge la mântuire, după exemplul Meu, sunt și ei în greșeală. A urma calea Mea imitând la exterior un Om despre care ei nici nu știu ce gândea în acele clipe, nu le aduce nici un bine. Eu nu am voit să îi învăț sacrificiul, ci Iubirea în stare de sacrificii. Sacrificiul ca urmare a unei porunci, sau urmând niște reguli, nu are nici o valoare, și sufletele lor se vor trezi și mai confuze în lumea de Dimcolo.

Nici chiar sacrificiile materiale în așteptarea unei recompense în Cer nu sunt mai bune decât celelalte. Eu n-am zis nicăieri că răsplata sărăciei materiale și a sacrificiului va  fi după moarte. Răsplata sacrificiului făcut din dragoste este în inima credinciosului, și doar acolo. Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru.

Numai Iubirea, Compasiunea și Înțelegerea pot salva un om, și o omenire întreagă, și o pot și învăța, în același timp. Aceasta este porunca mea pentru voi: învățați oamenii această cale, pentru a nu fi nevoiți să îndure suferința ca mijloc de învățare. Iar dacă vor ajunge totuși la suferință, vor ști ei-înșiși ce nu au făcut bine.

Ucenicii Mei cunosc în inimile lor ce se petrece cu ei, și în inimile celorlalți, pentru a-i putea ajuta, și uneori cu întreg Universul. Și ei cunosc în inimile lor adevărul lucrurilor.

Și pentru a ajunge la această înțelegere a inimii, ei trebuie să practice Iubirea și Compasiunea. Ei se vor învăța pe ei-înșiși, și pe ceilalți în același timp, și toți cei care vor învăța această cale, o vor arăta și celorlalți.

Lumina este cu voi!”

Este suferința o cale spre iluminare?

Tags

Cred că omenirea își pune această întrebare de mii de ani, de când a început a-și exersa gândirea filosofică. Și de când a început a căuta un rost vieții sale, și întâmplărilor ei.

Desigur, toate religiile spun că suferința este necesară evoluției sufletului omenesc, și că fără ea oamenii nu ar înțelege nimic, și nu s-ar dezvolta deloc. E adevărat, într-o anumită măsură, dar nu la modul absolut, și nu pentru toți oamenii. Si deși unii ar spune că suntem ignoranți, și nu putem vedea noi efectele benefice ale suferinței la nivel spiritual, noi spunem că totuși aceste efecte se pot vedea, într-o anumită măsură.

Spre exemplu, se poate vedea foarte bine dacă cineva a înțeles, sau nu, rostul suferinței lui, și dacă s-a schimbat în bine, sau a evoluat după aceea. Și la fel, se poate vedea și dacă omul respectiv nu numai că nu a înțeles nimic, dar face mereu aceleași greșeli, sau chiar își pierde credința, dacă o avea, și se simte părăsit, și lumea întreagă nu mai are nici un rost pentru el. În acest caz, poate fi socotită suferința acelui om iluminatoare?

Desigur, putem spune că e vina acelora că nu au înțeles rostul suferinței lor – e vina naturii lor inferioare, adică. Dar, iarăși se pune o mică problemă: se știe că natura oamenilor diferă chiar de la unul la altul. că unii sunt mai opaci, etc. și deci, nu putem spune, sau pretinde, că același mod de instruire spirituală – în speță, suferința – e bun și iluminator pentru toți. Chiar și spiritele mai evoluate decât altele, confruntate cu suferința neînțeleasă, pot cunoaște efecte neînchipuite de instructorii lor spirituali – trupești sau netrupești – și nu se vor îndrepta neapărat în sus după aceea, spre evoluție.

Și atunci, a cui e vina? vom spune. Dar, nu trebuie căutată neapărat vreo vină – aceasta este o gândire omenească, și nu angelică. Trebuie doar încercat să se schimbe ceea ce nu dă roade bune. Și poate că este ceva de învățat de aici pentru toți – mari și mici.

Bine atunci, s-ar putea spune, dar în felul acesta, oamenii nu vor mai vedea suferința lor ca fiind justificată de motive spirituale, ci doar ca pe o pedeapsă nemeritată, și se vor îndreptăți pe ei-înșiși în propria lor suferință. Deci iarăși, nu vor evolua! Este adevărat, din nefericire, într-o primă etapă! Atunci când oamenii nu mai văd rostul suferinței, în felul în care spunem noi aici, și nici nu găsesc o altă metodă de instruire mai bună pentru ei-înșiși, nu pot decât regresa, și a se afunda și mai mult în materie.

Însă, scopul unei umanități eliberate de cea mai mare parte a nefericirii ei, trebuie să fie tocmai acela de a evolua – într-un alt mod decât prin suferință. A evolua prin conștientizare de fiecare clipă a rostului și rolului ei, și a fiecărui om în parte. Pare o teorie vană, dar nu este așa, dacă se aplică cu ajutor de Sus. Adică, oamenii trebuie să își aducă partea lor. să demonstreze că sunt în stare a fi educați și altfel decît „cu bățul” – că au ajuns, adică, în stadiul de copii mai mărișori, și care înțeleg de vorbă bună ce li se spune.

Nu vor fi toți așa, dar poate nici chiar așa de puțini cum se crede. Și măcar pentru a evita suferința, poate că unii vor deveni mai conștienți!  Și, pe de altă parte, învățătorii lor trupești sau în afară de trup, ar trebui să îi ajute în fiecare clipă în această muncă de conștientizare, astfel încât ei să înțeleagă unde se află, și ce se vrea de la ei pe mai departe. Să înțeleagă consecințele acțiunilor lor trecute sau pe cale de a le face, și cum ar trebui să procedeze ca să fie bine. Desigur, va fi în întregime alegerea lor dacă vor asculta sfatul sau nu, și răspunderea va fi a lor pentru ceea ce aleg. Însă măcar, în acest fel li s-ar acorda o șansă de a demonstra că merită respect, și că pot fi învățați și altfel. Poate o vor rata, dar măcar o vor fi avut!

Desigur. nu spun acum că trebuie înlăturată absolut orice suferință, și că omenirea ar trebui să cunoască doar un veșnic paradis pământesc. Însă, e lesne de înțeles că totuși suferințele cele mai cumplite, și care depășesc orice limită de înțelegere și îndurare omenească – la nivel individual, de comunitate, sau națiune – ar trebui transformate în altfel de probe. Ce fel de probe? Nu sunt încă atât de înțeleaptă încât să pot răspunde la asta, dar știu că există în Univers ființe mult mai înțelepte decît mine.

Desigur, aici se deosebesc două tipuri de suferințe: acelea care  sunt probe inițiatice, de învățare și evoluție. și acelea care rezultă din karma individuală sau de neam.

Eu am vorbit în cele de mai sus în mare măsură despre suferințele așa-zis inițiatice – deși majoritatea oamenilor habar nu au ce fel de suferințe îndură  – și chiar și asta poate că ar trebui să se schimbe. Dar cele spuse se pot aplica într-o oarecare măsură și suferințelor karmice. Dacă rugăciunea cuiva și faptele lui bune, sau schimbarea lui în bine, evoluția sufletului lui într-o anumită viață, nu pot șerge o karmă negativă. și acela trebuie să sufere oricum pentru acțiunile lui trecute, atunci ce rost mai are iubirea universală? Adică, dacă tot legea talionului domnește în Univers? Eu știu că până și în închisorile pământești, deținuții pot fi grațiați pentru bună-purtare, sau chiar pot învăța multe lucruri acolo, și evolua mai mult ca în afară. Nu cred că Universul poate fi mai nedrept construit decât o închisoare pământească!

În cele de mai sus nu am vorbit de o anume religie, ci de toate. Știu că venirea lui Hristos a șters karma, sau păcatul strămoșesc, pentru cei care au crezut în El. Dar pământul e mare, și cuprinde multe religii și confesiuni. Și chiar și cei care au crezut în El, sau mai ales, nu au fost defel scutiți de suferință! Toți au înțeles-o oare, și au fost fericiți în înțelegerea lor mai apoi? Cred că sunt alții care pot răspunde mai bine decât mine, pentru că eu recunosc că nu știu multe lucruri.

Știu că acele spuse de mine pot părea nebunie în ochii multora, și că apar ignorantă în ochii celor foarte știutori, dar uneori adevărurile simple, văzute de copii sau adolescenți, trebuie luate în considerare.

Poate că acea cale pe care o văd eu bună pentru omenire acum: prin înțelegere, conștientizare, compasiune și învățare treptată, reprezintă de fapt, o nouă etapă de evoluție a omenirii.Când copilul crește, nu mai trebuie bătut peste fălci și peste urechi ca să înțeleagă ce nu-i bine, ci i se explică cu frumosul. Poate că nu toți au crescut, ziceți voi, și atunci, poate că e o cale falsă, care nu este pentru cei mulți. Poate o fi și așa, dar merită încercat, măcar cu cei puțini! Care se poate să fie din ce în ce mai mulți.

Dar tu vorbești în numele tău, și nu poți îndreptăți o omenire întreagă în numele tău! Poate că nu sunt mulți ca tine pe Pământ! Poate că o fi așa, și m-am îndreptățit singură. în numele omenirii – sau am îndreptățit omenirea în numele meu. Și totuși, au mai fost unele cazuri din acestea în istorie, când cineva trebuia să vorbească pentru omenire, pentru a aduce o mare schimbare.

Deși această îndreptățire a pornit dintr-o nefericire, poate că a fost doar un pretext al Universului pentru a mă trimite, și a schimba unele lucruri în mod pașnic. Întrucît, dacă Cineva nu ar fi voit ca eu să simt și să spun aceste lucruri, cred că aș fi simțit asta, și nu aș mai fi scos o vorbă.

De fapt, problema este de a face omenirea părtașă la procesul propriei ei instruiri, de a se renunța la misterele inutile, și la lucrurile spuse pe jumătate, pentru ca oamenii să înțeleagă clar ce trebuie să facă. Și desigur, și ei trebuie să fie în stare să merite acest lucru.

Iată că sunt multe lucruri de învățat, și de schimbat! Și eu sunt prima care recunosc că mai am multe de învățat.

Până la urmă, noi nu vorbim de o cale, ci de o etapă a drumului

Tags

Aceasta este informația, sau revelația care mi s-a îngăduit recent. După cum poate vă amintiți, în manifestul nostru spuneam că această cale a iubirii-agapé nu are nevoie de ritualuri, ci transcende toate ritualurile. Apoi am mai înțeles, și am spus mai departe, că totuși aceste ritualuri, și cele 7 taine ale Bisericilor Ortodoxă și Catolică, sunt ajutoare importante pe cale pentru cei nepregătiți. Nu sunt indispensabile, așa cum vor Bisericile să credem – mîntuirea poate exista foarte bine și în afara lor, și am exemplificat prin tâlharul cel de-a dreapta, care s-a mântuit doar prin credință și căință, fără a fi fost măcar botezat. Însă, pentru marea majoritate, aceste ajutoare sunt extrem de necesare, pentru că nu toți pot atinge acea stare a iubirii și comuniunii cu Divinul în mod direct.

Rezumând, putem spune că Bisericile și alte căi spirituale ce necesită tehnici specifice, sunt ABC-ul vieții spirituale, etapa copilăriei și adolescenței noastre spirituale. Și, sunt chiar indispensabile într-o primă etapă, întrucât dacă n-am învăța cum să ne comportăm frumos la grădiniță, și adunarea și înmulțirea în școala primară, am ieși niște adulți butucănoși și ignoranți, Mai mult, ele ne învață și niște tehnici de protecție, ceea ce iarăși e un lucru foarte important.

Însă mai apoi, vine o etapă în care fiecare discipol, sau ucenic, trebuie să se desprindă de maestru, sau învățător, și să învețe să își asculte Învățătorul interior. Sau mai bine-zis, să inițieze singur contactul cu Învățătorii fără trup, prin propriul său suflet. Desigur, vor mai fi situații când va simți nevoia să ceară sfatul unui maestru, duhovnic, sau persoană aflată pe o treaptă evolutivă superioară. Însă, chiar și atunci, tot răspunsul dat de propriul său suflet va fi mai important.

Am citit cândva într-un sfânt părnte că pentru unii oameni, pentru care nu se găsește duhovnicul potrivit, Dumnezeu-însuși le devine duhovnic, sau învățător. Acum pot adăuga că, pentru toți oamenii, după etapa inițială a Bisericilor sau altor tehnici inițiatice, Dumnezeu le devine Învățătorul direct. Atunci când au ajuns îndeajuns de conștienți pentru a putea renunța la ajutoare !

De aceea, nu putem spune niciodată despre cineva: el/ea greșește, sau se află în rătăcire, pentru că nu e ”încadrat/ă” într-o biserică. Sau pentru că e – Doamne ferește! – protestant, sau musulman, sau evreu, sau budist, În acest sens, să ne reamintim acele cuvinte ale Scripturii: ”Omule, de ce judeci pe fratele tău ? Și de ce osândești pe fratele tău ? Pentru stăpânul său stă sau cade, dar va sta, pentru că El are putere să îl facă să stea.”(Romani 14.4)

Bine, dar când anume știm că am depășit etapa „ajutoarelor”, că ne putem desprinde de vechii învățători ? Ei, aici nimeni nu poate răspunde simplu, pentru că nu există un răspuns valabil pentru toți. Și tocmai aici stă și pericolul de a da sfaturi. Cel mai bine este să ne ascultăm sufletul, el va ști. Și chiar mai bine este să punem această întrebare în rugăciune, dacă nu suntem siguri. Pentru că, așa cum există pericolul ”pietrificării” pe o cale ce nu ne mai servește, lăsându-ne doar iluzia că suntem pe calea cea bună, tot la fel există și pericolul de a o părăsi prea devreme.

De regulă, cei care au atins nivelul de conștiență necesar găsirii propriului lor drum, vor simți aceasta în ei-înșiși, fără să le explice nimeni. Dar, aceasta nu înseamnă că vor lua pietre și vor începe să arunce cu ele în vechii învățători, ci doar că vor vedea mai clar avantajele și neajunsurile căii lor trecute, și de ce trebuie totuși să o părăsească, pentru a se încredința iubirii fără frontiere religioase. Întrucât iubirea vie, și mai mult, iubirea activă, sau caritatea activă, este destinația înspre care ne îndrumă orice cale spirituală autentică, fie ea Biserică sau oricare alta. Iar singurul mare păcat care există este abaterea de la această lege a iubirii, prin răul făcut cu bună-știință, sau din egoism.

Și încă ceva: a renunța la o biserică pentru că nu ne plac slujitorii ei, sau unele servituți pe care ni le cere, nu reprezintă un act de evoluție și de găsire a propriei căi în iubire, ci doar o manifestare a egoului. Cu adevărat, nu mulți pot face acest lucru fără să se înșele, de aceea, am spus mai înainte că această cale, sau etapă, nu este pentru cei mulți.

Acum, să nu ne gândim la orgoliu sau elitism, ci doar că trecerea într-o nouă clasă nu se poate face automat, sau pentru că așa vrem noi. Dar, după cum am mai spus, cei aflați în fața acestui prag vor ști/simți singuri când e momentul. Un indiciu totuși: deși nu mai mergem la biserică, trebuie să simțim că avem în permanență biserica în noi, că Dumnezeu – sau un îndrumător anume la care ne gândim – este în permanență cu noi. Ca și cum ar fi de față în fiecare clipă, și mai ales atunci când avem de luat o decizie. Că ne trimite semne și îndrumări prin toate lucrurile vieții, că suntem în permanență ocrotiți și călăuziți. Că nu suntem niciodată singuri – da, oamenii aflați în această etapă nu suferă nicicând de singurătate.

Și desigur, vom vedea și lucruri și realizări concrete, răspunsuri la rugăciunile noastre. Vom vedea că situațiile cele mai complicate se descurcă singure, că se ivesc soluții din neant acolo unde mai înainte nu se afla nimic, că adversitățile dau înapoi de la o vreme. Cu alte cuvinte, vom simți că în viețile noastre acționează o Forță mai presus, chiar dacă nu o chemăm prin ritualuri. Și vom avea liniște în suflet – și acesta este un indiciu că ne aflăm pe cale.

Desigur, poate ne vom mai supăra pentru lucruri mărunte, pentru că nu suntem sfinți, dar pe ansamblu, nu vom mai suferi sau cădea în disperare ca înante, și vom simți că putem ierta mai mult. Nu vom mai judeca atât de aspru ca mai înainte, știind că și noi avem atâtea lipsuri și păcate, și totuși am fost iertați.  Și toate acestea nu vor fi realizări dificile, cu scrâșnete din dinți, ci sufletul nostru va înțelege și se va adapta de la sine. Chiar dacă vom  mai cădea uneori prin judecare – păcat foarte greu de evitat, mai ales pentru oamenii foarte corecți – ne vom căi mai apoi, când vom primi un singur semn de Sus. Fiindcă, în mod sigur vom primi !

Pe de altă parte, vom începe să simțim mult mai clar oamenii și situațiile, vom simți cumva, ceea ce se află dincolo de vorbele lor, sau cum va evolua o anume situație. Nu pe calea logicii, ci altfel. Și nu numai atât, ci uneori ni se va îngădui să simțim adevărul dintr-o carte, sau dintr-o situație, sau într-o mare problemă filosofică – sau lipsa lui. Poate nu vom reuși să explicăm logic, dar vom ști instinctiv dacă acel autor spune adevărul sau nu. Desigur, nu mereu, dar se va întâmpla ! Poate unii oameni ar putea căpăta și alte daruri – clarviziune, sau altele – dar aici nu pot spune sigur, ci doar simt că e așa. Oricum, creșterea clarității minții și a discernământului trebuie să aibă loc.

Acestea au fost doar câteva indicii că trecerea pe calea proprie a iubirii s-a făcut, sau se face în mod corect, și la timp. Dacă nu simțim nici unul dintre aceste lucruri, sau ne simțim doar confuzi și neliniștiți, sau speriați că am rămas fără „cârje”, atunci e mai bine să ne întoarcem la ritualuri.

Dacă nu există și un revers ? Desigur, ca în toate lucrurile. Uneori, ne vom mai simți neajutorați, sau părăsiți, și ne vom îndoi de dreptatea noastră. Ne vom întreba chiar dacă ceea ce simțim noi este ceea ce trebuie, sau o înșelare. Dacă chiar aflăm răspunsurile corecte… Însă, timpul și desfășurarea situațiilor ne va lămuri. Iar dacă întrebăm în rugăciune, vom primi un răspuns, chiar dacă nu în cuvinte, și nu imediat.

Cam asta este ceea ce am vrut să spun. O fi mult, o fi puțin, așa sm simțit eu acum. Și, sper să folosească !

Apropos, pe calea iubirii-agapé – calea Mamei –  nu există învățători și discipoli aici, pe pământ, ci suntem cu toții discipolii Celor de mai Sus. Pot exista însă oameni care au ajuns mai departe decât alții, sau pur și simplu au înțeles mai multe, și ei au datoria de a le arăta și celorlalți pe unde au trecut ei. Un fel de călăuze în locuri necunoscute… Și putem fi cu toții călăuze pentru cel de alături într-un anumit moment, așa cum și el poate fi pentru noi.

Căci ”iubirea aproapelui este împlinirea legii.”