Tags

În primul rând, pentru a explica termenul „agapé”, trebuie să spunem că el se referă, precum mulți dintre noi știu, la iubire; este de fapt, un alt nume pentru iubire. Trebuie să adăugăm însă că nu este vorba despre acea formă de instinct sublimat care este iubirea erotică, și nici despre tot felul de aberații sexuale pe care unii ”spiritualiști” le prezintă drept ”căi de acces spre iluminare”.
Agapé nu este același lucru nici măcar cu iubirea-phileia – iubirea frățească – deși este foarte aproape de aceasta. Agapé transcende toate aceste tipuri de iubire, le depășește ; ea reprezintă, de fapt, iubirea absolută, necondiționată. Desigur că, în condițiile vieții pământești ea este mai mult un ideal, dar toți trebuie să tindem spre el. Aceasta a vrut să o spună și Hristos când ne-a cerut să fim desăvârșiți. A fi desăvârșit înseamnă, în primul rând, a fi desăvârșit în iubire – după cum prea frumos s-a exprimat Pescărușul lui Richard Bach.
Deci, iubirea despre care vorbim noi este iubirea pură, divină, necondiționată, îndreptată înspre om și toată Creația. Ea este Divinitatea noastră – de fapt, un aspect al Divinității – pentru care am ales să trăim și să murim. Ea ne-a fost adusă mai întâi de Hristos, dar mai apoi coruptă și secătuită de către Biserici, până ce aproape s-a retras din ele, lăsând în urmă doar legi și ritualuri – așa cum torentele de munte lasă în urma lor doar albia și pietrele peste care au trecut.
Ea nu este o zeitate, sau un idol. Ar fi foarte ușor să fim acuzați că ne închinăm la idoli ! De fapt, Ea este însăși Dumnezeu, într-una din ipostazele Sale : Mama Divină — sau, cu alte cuvinte, aspectul feminin al Divinității.
Dealtfel, în Geneză 1.27 se spune că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său ; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut ; a făcut bărbat și femeie.” Deci, Dumnezeu este și bărbat, și femeie.
Pe de altă parte, pentru a se respecta simetria Cer-Pământ, Treimea trebuie, în mod necesar, să cuprindă și o Mamă. Care familie pământească, oare, cuprinde doar un tată, un fiu și o energie ? Ba tocmai dimpotrivă : în mod practic, pentru ca familia să fie stabilă, și chiar pentru a exista ca familie, trebuie să existe și o mamă, care este Principiul iubirii din acea familie. Orice om, oricât de neinstruit, știe aceste lucruri.
La cine alergăm mai întâi atunci când ne doare, sau când avem o problemă ? Cine ne iubește și ne iartă necondiționat, chiar dacă noi mai facem și prostii ? Care model de iubire rămâne în sufletul nostru de-a pururi, până în ceasul morții ? Răspunsul la aceste întrebări este unul singur : mama.
Desigur, și tatăl ne iubește, și este foarte important pentru noi, dar, după cum bine se știe din psihologie (dacă citim, de exemplu, ”Arta de a iubi” a lui Erich Fromm), iubirea tatălui nu apare drept necondiționată. Iubirea tatălui este de altă factură. Pe aceasta trebuie să o merităm, trebuie să ne arătăm la înălțimea încrederii sale pentru a obține manifestările ei, care sunt oricum, mult mai reținute. În familie, doar mama reprezintă iubirea și compasiunea necondiționată.
Ca să revenim la discuția noastră despre simetria Cer-Pământ, după principiul hermetic :”tot ce este Sus, este și Jos” – adică, altfel spus, toate lucrurile pământești sunt oglinda celor cerești – rezultă în mod clar că familiile pământești sunt oglinda Marii Familii cerești. Deci, în mod real, Sfânta Treime este formată din Tată, Mamă și Fiu.
Bine, și atunci ce facem cu Duhul Sfânt ? am putea fi întrebați. Unde își mai are El locul ?
Sfântul Duh este energia necreată a harului, ce emană sau ”purcede”, de la cele trei Persoane cerești. Nu este o Persoană în sine, ci o formă de existență, sau manifestare, a oricăreia dintre cele trei Persoane. Așa cum materia se transformă în energie atunci când atinge viteza luminii – după postulatul lui Einstein, sau gheața se transformă în apă, sau apa în vapori ; tot astfel cele trei Persoane pot alege să se manifeste sub formă de Duh Sfânt. De fapt, este forma cea mai accesibilă în care le putem primi, și interacționa cu Ele.
Eu am simțit oarecum acest lucru demult, prin anii studenției, dar în mod nediferențiat – adică, fără să îmi explic în mod conștient – atunci când priveam două iconițe : pe cea a lui Iisus Hristos, și pe cea a Fecioarei cu Pruncul. Simțeam atunci în mod nedeslușit că ele îmi transmit două feluri de liniște. Icoana Mântuitorului îmi dăruia o liniște calmă, puternică, un pic aspră – ca un aer tare de munte, pe când icoana Fecioarei îmi dăruia o liniște blândă, caldă, mângâietoare, ca atingerea unei catifele.
Iată deci că felul acesta de a vedea Treimea, și completată de Sfântul Duh ca mod de manifestare, apare drept cel mai veridic, și în perfectă sincronicitate cu treimile pământești.
De fapt, nici măcar nu este un lucru nou pe ansamblul căutărilor spirituale ale omenirii . Toți marii inițiați anteriori creștinismului au văzut Divinitatea sub forma unei Treimi, care în mod obligatoriu cuprindea și Iubirea, Mama. Plotin, spre exemplu, care are o filosofie esoterică extrem de apropiată de creștinism – filosofia extazului divin – spune că Treimea divină este formată din Voință (Tatăl, Chaos), Iubire (Cosmos, Sufletul lumii) și Înțelepciune (Theos, Fiul). Tot efortul omului spre a atinge extazul divin trebuia să conste în transformarea lui Venus Pandemos – iubirea pământească, în Venus Urania – iubirea cerească. Cu alte cuvinte – depășirea materiei, sfințirea. – ceea ce ne cere și creștinismul.
Platon, și el, spune că omul poate participa la Ideile de Bine, Adevăr, Iubire, prin asemănare. Adică, spre exemplu, iubirea umană trebuie să capete asemănarea cu Iubirea Divină, așa cum apare ea în Planul Formelor imaginat de Creator. Pe de altă parte, Părinții Bisericii spun și ei că omul trebuie să își recapete Asemănarea cu Dumnezeu, pe care a pierdut-o prin păcatul originar. (Păstrând totuși în interiorul său Chipul Divin, dar fără Asemănare.)
Nu voi înșira acum toate religiile și filosofiile ce vorbesc despre Treime, Iubire, și căile de accedere a omului spre această Iubire – destul să înțelegem că toate au la bază același Adevăr. Toate sunt modalități de înțelegere a Divinității și Legilor Ei, adaptate fiecărei epoci și culturi, și îndrăznesc să spun – din ce în ce mai evoluate, pe măsura creșterii capacității de înțelegere a omului.
În acest sens, creștinismul ar fi cea mai evoluată modalitate de prezentare a Divinității și legilor Ei de până acum, întrucât nimic nu poate fi mai presus de iubirea necondiționată adusă de Hristos. Învățăturile și jertfa lui Hristos au deschis, sau ar fi trebuit să deschidă, calea spre o nouă înțelegere a iubirii : ”Căci toate poruncile : să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt : să iubești pe aproapele tău ca pe tine-însuți. / Iubirea nu face rău aproapelui ; iubirea este deci împlinirea legii.” (Romani 13.9-10)
El nu a spus nimic despre ritualuri pentru obținerea iubirii și ajutorului divin, nici despre rugăciuni nesfîrșite (”ci voi să nu spuneți multe, ca neamurile, care cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” Matei 6.7), nici despre un loc anume de închinare (”va veni ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui |……………|Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește.” (Ioan 4.21-23).
Mesajul lui Hristos a fost simplu și clar, și totuși, următorii Lui l-au înțeles așa cum au vrut ei, și au creat un nou Templu, cu noi ritualuri. Nu spun că aceste ritualuri nu au avut, și nu mai au încă, valoarea lor pentru cei ce nu se pot lipsi de ele – adică, pentru cei care nu pot realiza altfel ”ruperea” de realitatea imediată, și intrarea în comuniune – ”re-ligare” – cu Divinul. Pentru aceștia, dealtfel, au și fost îngăduite. Pentru că sunt foarte mulți – iar în vremea lui Hristos erau și mai mulți – cei care nu puteau concepe o religie fără ritualuri, sau să Îl primească pe Dumnezeu în afara Templului.
Reforma voită de Hristos a fost prea radicală pentru acele vremuri, de aceea, încet-încet ea a fost ”îmblânzită”, ”ajustată”, de către apostoli și urmașii lor, pentru a nu contraria spiritele simple ale închinătorilor vremii – și astfel s-a creat un nou Templu, cu noi ritualuri – ce-i drept, mai abstracte decât cele vechi. (Jertfa de sânge a animalelor a fost înlocuită cu oficierea Sfintei Liturghii, care simbolizează jertfa lui Hristos.) Totuși, Biserica originară nu avea ziduri – și cu atât mai puțin obiecte de preț și daruri costisitoare – ci era formată doar din oameni. ”Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, sunt și eu în mijlocul lor.”(Matei 18.20)
La nivel spiritual, Biserica însemnau toți cei care Îl primeau pe Hristos drept Mântuitor – fără deosebire de sex, rasă, neam. ”Ci în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate, este primit de El.” (Fapte 10.35) ”Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat./Nu mai este iudeu, nici elin ; nu mai este nici rob, nici liber ; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.” (Galateni 3.27-28)

Prin analogie, și noi putem spune că avem o Biserică, formată din toți cei care cred că se vor mântui prin Iubire și jertfă (agapé). Dacă ei se închină lui Hristos, sau Fecioarei Maria (drept reflexie a Iubirii Divine), sau altei forme pe care o poate lua Divinul – nu are foarte mare importanț ! Desigur că, în mod particular, noi considerăm creștinismul drept calea cea mai sigură și clară de a primi harul divin, dar nu îi excludem din acest har nici pe ceilalți credincioși, din alte religii, atât timp cât ei urmează Legea Iubirii. Nu noi judecăm cui va trimite El, sau Ea, harul Său. Și mai ales, nu noi trebuie să îi osândim, la modul fariseic, pe cei care urmează alte căi de sfințire. ”Cine ești tu ca să judeci pe sluga altuia ? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.”(Romani 14.4)
În același timp, noi nu constrângem pe nimeni să ne urmeze, nici nu îmbătăm oamenii cu promisiuni. Nici nu susținem că suntem singurii depozitari ai Adevărului, iar cei ce nu ni se alătură, vor avea parte de flăcările iadului. Nu impunem restricții și ritualuri în afara cărora nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Noi cerem doar iubire și jertfă-de-sine. Iubire pentru tot ce există, pentru întreaga Creație, și pentru Creatorul ei – care este Tată, Mamă și Fiu. ”Practic religia iubirii ; în orice direcție s-ar îndrepta caravanele ei, religia Iubirii va fi religia și credința mea.” (Ibn Arabi)
Iar jertfa să fie benevolă – dealtfel, nici nu există o altfel de jertfă – și să conste în timp, gânduri, sentimente, materie, chiar viață – dacă e nevoie. Jertfă pentru ceea ce iubim… chiar și pentru lucrurile în catre credem !
Noi nu vom cere nimănui să ne aducă bani sau bunuri pentru susținerea vreunei religii, sau pentru ridicarea de noi temple. Fiecare este chemat să dea doar conform voii și conștiinței sale pentru aproapele său în suferință – pentru cei săraci, bolnavi, fără adăpost, pentru toți cei în nevoie și dezmoșteniți ai soartei. Fiecare după puteri, și știind exact unde se duce această milostenie. În rest, fiecare trebuie să muncească pentru a-și întreține zilele, și a avea de unde da milostenie.

Ca să ne întoarcem la noua noastră doctrină – privind pe ansamblul istoriei, putem distinge trei epoci relative, în care lumea a fost, este sau va fi condusă de un anume aspect al Sfintei Treimi. Prima este epoca Vechiului Testament, care a durat mii de ani, și în care conducerea i-a aparținut Tatălui. Nu—mi cereți o cronologie exactă, pentru că am spus că aceste epoci sunt relative. Dar, toate istorisirile Vechiului Testament, începând cu Geneza, se referă la un Dumnezeu unic, fără nume – ”Eu sunt Cel ce Sunt” – care a făcut un legământ cu poporul iudeu, pe care îl conducea asemeni unui împărat pământesc. Faptul că El este Tatăl va fi afirmat de către Iisus, mai târziu, atunci când El spune că Tatăl Său este Dumnezeul lui Avraam : ”Tatăl Meu este Cel ce Mă slăvește, despre care ziceți voi că este Dumnezeul vostru.” (Ioan 8.54)
A doua epocă începe deci o dată cu venirea lui Hristos, și este, desigur, epoca Fiului. Tot ce s-a petrecut în această epocă este prea cunoscut pentru a mai vorbi despre ea, începând cu viața Mântuitorului, și continuând cu apostolii, sfinții, mucenicii care L-au urmat. Hristos a introdus pentru prima dată noțiunea de agapé , care însă a fost interpretată apoi, în decursul veacurilor, conform fiecărui cult și interes. El a fost primul care a dat, desigur, și exemplul acestei agapé. Totuși, nu doar El, ci și maica Sa a fost promotoarea iubirii-agapé – deși în umbră, în smerenie, aproape în nerecunoaștere în timpul vieții Sale. Cunoscând cea mai mare durere pe care o poate cunoaște o femeie, acceptând ceea ce părea de neacceptat, având o viață în întregime închinată Iubirii și datoriei, fără nici o abatere, Ea a început să strălucească abia după moartea și învierea Fiului Său, atunci când marele har primit i-a fost recunoscut.
Toți cei nefericiți, păcătoși fără speranță, disperați, toți cei ce știu că, după criteriile divine, ei ar fi meniți întunericului, toți aceștia apelează la Ea, ca la ultima salvare. S-au cunoscut minuni efectuate de Ea chiar și în viețile unor oameni de alte credințe, cum ar fi musulmani – doar pentru că au rugat-o cu credință și disperare. Ea nu judecă și nu respinge pe nimeni. Ea este însăși imaginea iubirii-agapé, a Iubirii Divine.
În acest sens, apare logic ca în prezent, în zorii noii ere a Vărsătorului, să vedem din ce în ce mai mult cum se conturează epoca Mamei – acel element divin ignorat și extirpat de milenii din conștiința credincioșilor. Este, după cum am spus, o succesiune logică, și am putea spune că s-a mai repetat în decursul istoriei – dacă ne amintim de acea epocă îndepărtată a preoteselor din Temple – acele druide care porunceau elementelor naturii, și primeau revelații divine privind viitorul triburilor celtice. Desigur, ele au fost îndepărtate ca urmare a greșelilor omenești care le-au întunecat harul, cea mai evidentă fiind dorința de putere, care le-a împins spre sfârșit să ceară sacrificii omenești pentru a-și consolida statutul Dar, câți preoți-bărbați nu au suferit apoi de această tară, și cu consecințe mult mai grave pentru umanitate ? Dacă ne gândim doar la Inchiziție, la vânătoarea de vrăjitoare, sau la masacrul populațiilor păgâne din Americi, Africa, insulele Pacificului – în numele credinței creștine, și al Dumnezeului iubirii… Putem spune deci că este o ispită, sau un păcat, general-uman, însă doar femeile au fost pedepsite pentru acesta.
Ceea ce vreau să spun însă, este că fiecare epocă se manifestă în mod diferit, iar renașterea Mamei Divine de astăzi va fi mult diferită de vechiul sacerdoțiu feminin. În primul rând, Mama divină nu cere reintroducerea femeii în Templu, din simplul motiv că, însuși Templul a devenit anacronic. Adevăratul templu este trupul nostru, și fiecare dintre noi suntem, pe rând, preoți și regi ai acestui templu.
În sens lărgit, Templul, noua Biserică, nu are nevoie de ziduri, precum am spus, și se poate afla oriunde se află un credincios – bărbat, sau femeie. Iar când mai mulți se strâng laolaltă în numele Mamei Divine sau al Fiului Ei, cât de puternic devine acel Templu ! După cum spune și Sfântul Siluan Athonitul : ”Cea mai bună biserică a lui Dumnezeu este sufletul, și pentru cine se roagă în sufletul său, lumea întreagă se face biserică.” Tot el mai adaugă însă : ”dar lucrul acesta nu este pentru toți”. Și nu este pentru toți, după cum am mai explicat, pentru că mai sunt încă mulți care nu pot ajunge la comuniune – ”re-ligare” cu Dumnezeu – fără ”cârje”, fără ritualuri. Și asta, întrucât în majoritatea timpului ei sunt preocupați doar de lucruri pământești, și de ceea ce trebuie să facă pentru a trăi bine în această lume, și doar duminica sau de sărbători îi lasă preotului sarcina de a stabili conexiunea cu Divinul în locul lor. Nevoia de ritualuri este, deci, un semn al lenei spirituale, al comodității. Dacă fiecare și-ar trăi viața în fiecare clipă ca și cum ar fi în prezența lui Dumnezeu – oricum l-ar concepe ei – atunci legătura cu El sau Ea ar fi mult mai ușor de stabilit (și rugăciunile ascultate fără să fie nevoie de intermediari), și nu ar mai fi nevoie de ritualuri complicate care să îi ”rupă” de cotidian. Avraam, Moise, profeții Vechiului Testament, Ioan Botezătorul, Iisus însuși – de care ritualuri aveau ei nevoie pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu, și a-i auzi voia în mod direct ? După cum am spus, ritualurile au fost create mai apoi, pentru cei care nu aveau credința și vibrația lor.
Pe de altă parte, ca să ne întoarcem la Mama Divină, Ea nu exclude Tatăl și Fiul, ci îi completează. ”Eu nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc” spunea și Hristos.
Ea nu revendică privilegii de conducere doar în virtutea sexului său, așa cum s-a petrecut în epocile trecute în privința bărbaților. Ea nu sprijină nici feminismul agresiv, care este doar un strigăt de disperare al unei categorii îndelung oprimate social și religios.
Ea imprimă doar calm, armonie, înțelepciune, și accederea în funcții după merit, și nu după sex. La fel, în viața particulară și de familie, Mama Divină impulsionează ambii parteneri sau soți să își manifeste toate talentele, și să depună munci utile comunității, în egalitate și înțelegere. Nici unul nu este mai presus de celălalt, nici unul nu trebuie să ”susțină familia” în mod preponderent, iar celălalt ”să se sacrifice” pentru familie. În zilele noastre, ambii sunt parteneri egali care conlucrează pentru binele familiei și al societății. A munci, a face un lucru util pentru ceilalți, pentru comunitate, și nu doar pentru familia ta, este chiar o cerință a Iubirii, care depășește cadrul îngust al micilor interese de cuplu.
În acest sens, din moment ce ambii muncesc, a împărți treburile casnice devine o chestiune de bun-simț. Atitudini de genul ”când vin seara acasă vreau să găsesc o mâncare caldă, chiar dacă și tu ai un serviciu și vii obosită, doar pentru că tu ești femeie și e treaba ta” nu ar trebui să mai existe decât în cărțile de istorie ! Iar copiii vor fi crescuți în aceleași principii, pentru că este foarte important ceea ce văd în familie, comportamentul părinților unul față de celălalt.
Se va pune, desigur, problema, ce facem când copiii sunt foarte mici, dar majoritatea statelor lumii au rezolvat această problemă, prin acordarea concediului de maternitate, și mai apoi de creștere a copilului. Iar pe urmă, e alegerea fiecăruia dacă vor lăsa copiii cu bunicii, la o creșă, cu o bonă, sau mama va prefera să mai rămână cu ei acasă câțiva ani în plus, până când copilul va ajunge la vârsta grădiniței. Dacă ea alege astfel, e foarte bine, dar să fie alegerea ei ! Oricum, iubirea și înțelepciunea mamei vor găsi întotdeauna soluția cea mai bună. Pentru că, nici o iubire nu e mai mare decât aceea a mamei pentru copilul ei !
Pe alte planuri, Mama Divină va stimula aspectul intuitiv, empatia, clarviziunea, capacitățile de vindecare, atât la bărbați, cât și la femei. Nu prin tehnici sofisticate și cursuri costisitoare, ci doar prin rugăciune, permanentă conștientizare a prezenței divine, și o viață conform iubirii – adică, îndreptată către ceilalți. Tot ceea ce facem, să nu fie doar pentru noi, ci și pentru ceilalți – aceasta este deviza Iubirii. Sau, după cum spunea Confucius, viața noastră zilnică să fie adevărata rugăciune.
Sunt conștientă de acuzațiile de ”erezie”, ”fals profetism”, ”corupere a învățăturilor strămoșești” ce mi se vor aduce. Ele au fost prezente ori de câte ori, în decursul istoriei, Divinul a hotărât o reînnoire a învățăturilor Sale. Iisus însuși nu a fost scutit de ele, primind chiar și acuzații mai grave de atât : ”are demon”, ”scoate demonii cu Belzebuth”, ”hulește”. Însuși creștinismul, la început nu a fost privit drept religie, ci doar drept ”secta creștină”.
Acum, nu trebuie să reiasă de aici că eu mă văd asemeni lui Iisus ! Departe de mine un asemenea gând… Sunt conștientă de toate păcatele mele, și de faptul că sunt un simplu om. Dar mă mângâi cu gândul că ”Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți ; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari, / Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să rușineze pe cele ce sunt.”(Corinteni 1.27-28)
Așadar, eu sunt mai curând acel ”glas ce strigă în pustie” pregătind calea Mamei.
Nu neapărat a unei Mame din carne și sânge, așa cum a fost Fecioara Maria, ci a acelei energii divine a Mamei, care a început déjà să se manifeste în lume. Poate că în zilele noastre nu vor apărea noi Mesia – bărbați sau femei – sau poate că nu ni s-a descoperit încă aceasta ! În acest sens, poate că noua epocă nu va avea un singur vestitor mare și important – precum au fost Moise și Iisus pentru epocile trecute – ci mai mulți și mai mărunți, care vor manifesta însă foarte bine spiritul (sau Duhul) Mamei.
După cum am spus, aceste lucruri nu le știm încă cu siguranță. Ceea ce știm însă, este că această epocă a și început.

Desigur că, în acest context s-ar putea pune întrebarea – legitimă – ce credem noi că ar trebui să facem cu celelalte religii și Biserici : le dărâmăm, pur și simplu ? Dacă începe o nouă epocă…
Nu, după cum am mai spus, epoca Mamei nu este una a intoleranței și distrugerii, ci a iubirii, liniștii, armoniei, conlucrării. Noi nu vom distruge ceea ce este vechi, ci doar ne vom prezenta noua cale – care este, de fapt, un creștinism reînnoit și purificat de tot ce nu este esențial – și sufletul fiecăruia va alege. Mai mult, dacă sunt oameni – și știm bine că sunt – care se simt mai bine pe căile vechi, pentru că așa s-au obișnuit sau au iluzia siguranței, noi îi sfătuim să rămână pe ele ! Mama nu trage pe nimeni de mânecă, nici nu amenință cu pedepse eterne dacă nu va fi ascultată. La fel, Mama nu se va supăra nicicând dacă unii vor continua să se închine doar Tatălui, sau Fiului – care mamă s-ar supăra, oare ? Dar. măcar dacă ei ar înțelege bine, în profunzime, principiile cărora se închină ! Dar de aceasta. cred că numai 1% sunt capabili, din păcate. Restul, mulțimea, se vor mulțumi să urmeze ”ceea ce se știe sigur”, sau ”calea care mă ferește de iad”. Bineînțeles, ei cred că știu și ce este iadul…
Deci, după cum am spus, noi nu am venit să pornim un război, ci doar să arătăm un drum – mai simplu, fără multe reguli, ci doar închinat Iubirii, ca Mamă Divină.
Dealtfel, chiar și în vechime, după venirea lui Iisus, învățăturile din vechile temple și sinagogi au continuat, pentru acei care nu Îl puteau înțelege și primi. Ele continuă chiar și în zilele noastre.
La fel, budismul, hinduismul, taoismul, shintoismul, și altele, nu au dispărut cu totul după venirea lui Hristos, deși învățăturile Sale constituiau cea mai elevată formă de revelare a Divinității de până atunci. Ele există încă, și vor mai exista atât timp cât vor rămâne suflete ce vor vibra în acord cu ele, sau până când va hotărâ Divinitatea.
Spunem aceste lucruri ca să îndepărtăm acuzații precum că : ”am lovi în credința strămoșească”, sau că am fi dușmanii ortodoxiei, catolicismului sau islamului. Noi nu suntem dușmanii nimănui, pentru că propovăduim Iubirea, și pe de altă parte, nu vedem pe nimeni drept amenințare. Alții, poate că se vor socoti amenințați în prejudecățile sau privilegiile lor, și de aceea ne vor socoti și pe noi o amenințare, dar noi nu le-o luăm în nume de rău. După cum am spus, totul e un proces istoric, care s-a mai repetat în decursul veacurilor.
Cât despre acuzația că am fi, de fapt, ”instrumentele Diavolului”, care sigur va apărea și ea, pot spune doar atât: multe poate diavolul, însă de două lucruri nu este în stare: să se smerească, și să iubească până la jertfă. Toți cei care pot face aceste două lucruri, în mod clar, nu îi aparțin.
În încheiere, spun doar că sperăm ca la capăt să putem auzi și noi, precum păcătoasa care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, aceste cuvinte mângâietoare: ”Iertate fie păcatele ei cele multe, că mult a iubit.”

Advertisements